Guest post
Ma numesc Oana si sunt mama la o varsta la care multe femei se pregatesc sa devina bunici sau chiar sunt. Eu spun ca am facut ceea ce multi din generatia mea, generatia celor “cu cheia de gat” , au facut. Am invatat intr-un regim si am ajuns adult intr-altul, o lume noua unde aveam posibilitatea sa calatoresc, sa invat si sa aflu lucruri noi. Am vrut sa imi cladesc o cariera, sa am o casa, o masina, pomul l-am sadit cand am fost pioneră. Si uite asa, in fiecare zi, timpul a trecut si am ajuns sa fac cunostinta cu cea mai buna prietena a lui si a varstei inaintate, infertilitatea. Mi-am zis atunci ca nu se poate sa nu o dovedesc si pe ea, doar am reusit sa trec atatea obstacole in viata si nu au fost chiar putine. Astazi scriu aceste randuri in ziua de Mos Nicolae, adica de Craciunul copiilor cum se spune in popor, si ma uit cu lacrimi in ochi la cele doua perechi de cizmulite care isi asteapta cadourile. Ma gandesc ca eu am primit cadoul intr- o zi de vara… in cea mai lunga zi din vara. Astept cu nerabdare sa creasca fetele sa pot sa le povestesc cand stam in jurul bradului, povestea a doi copii speciali si a parintilor lor fericiti.
In liniştea cabinetului, dupa o zi lunga de consultatii si vreo cateva interventii neprevazute, stau si citesc mesajul asta strecurat intr-o felicitare cu sclipici. In holul mare al clinicii, cateva asistente joaca rol de spiridusi ai Mosului si pun in cutii decoratiunile de Craciun. Din bradul impodobit zambesc strengar cateva globuri pe care cineva a scris “miracol” sau “speranta” sau “minune”. E prima dată cand le-am spun pacientelor sa faca asta. Sa scrie un gand, pe un glob, in bradul de Craciun. Si, cine stie, poate asa li se vor implini mai usor dorintele. Eu sunt primul care crede in asta. Daca n-as crede in minuni si in Dumnezeu n-as putea face meseria pe care o fac. Inca imi rasuna in minte cuvintele femeii tinere, care s-a uitat cu ochii ei albastri fix in sufletul meu si m-a intrebat: Sa mai cred macar intr-o minune?
Da. O sa vi se para ciudat. Sunt medic si imi incurajez pacientele sa creada in minuni. Sa va explic: am studiat in scoala, am aprofundat in toti anii ce au urmat cum se formeaza farama aceea de viata in pantecul unei femei. Dar nu pot scapa niciodata de golul în stomac pe care il simt atunci cand aud prima bataie de inima. Si nu contenesc sa ma intreb: si totusi, cine o porneste cand o porneste”? De ce cred in minuni? Pentru ca le-am vazut cu ochii mei. Si pentru ca s-au intamplat atunci cand eu nu mai speram ca pot face ceva cu toata medicina invatata si cu toate aparatele astea sofisticate din jurul meu. Stau acum, cu ochii atintiti spre bradul de Craciun care se pregateste sa intre in hibernare, intr-o cutie, spre cuvintele asezate in el, pe globuri si imi trec prin minte toate vestile bune, toate lacrimile pe care le-am sters, toate noptile negre. Pentru ca, sa stiti, medicul nu face doar interventii si consultatii. Trebuie sa trateze si suflete. Hm, uite, de exemplu Thea. Mama ei mi-a scris poate unul dintre cele mai emotinante mesaje. “Thea este miracolul nostru. Dupa 5 ani in care am asteptat-o, dupa doua sarcini pierdute, dupa un FIV nereusit si dupa o operatie laparoscopica pentru indepartarea endometriozei, atunci cand ne pregateam de cel de-al doilea FIV, a aparut ea in viata noastra. Firesc, simplu, ca si cum asa trebuia sa fie si nicidecum altfel. O sarcina obtinuta pe cale naturala, e drept, in urma operatiei laparoscopice. Inainte de a o avea, cand nu mai credeam in aproape nimic, pentru ca fusesera prea multe incercari, mi-am tatuat pe mana dreapta cuvantul Miracol. Ca sa nu uit ca mai exista asa ceva. Sunt multe momente in care ma uit la acel cuvant si la Thea. Stiu ca ea este miracolul nostru si am sa ii spun mereu si ei acelasi lucru.“ Pe Thea am şi botezat-o. E un pic si copilul meu. Si miracolul meu. Acum cateva luni, amuzata, mama ei imi povestea ca a intrebat-o pe Thea ce isi doreşte ea de la Mos Craciun. Si Thea a raspuns dintr-o suflare, ca si cum avea raspunsul pregatit demult: un fratior. Acum cateva saptamani i-am dat mamei vestea. Thea va avea un fratior. Cum sa nu cred in minuni? Stau in biroul meu, citesc scrisorile acestor femei si privesc la pomul de Craciun care a fost impodobit cu gandurile lor. Acum imi dau seama. Pe cele mai multe dintre globuri a fost scris cuvantul speranta. “Am sperat, mi-am facut planuri, am mers periodic la medic, am facut injectiile cu precizie de ceas elvetian, am respectat toate indicatiile doctorului, m-am rugat sa devin mama si… Dumnezeu nu mi-a ascultat ruga! Testul e negativ. Ma uit la el acum când scriu. Pentru a cata oara negativ in ultimii 8 ani?! Privesc in urma si imi vin in minte momentele crunte traite, cu repetitie, pe holurile unor spitale cand cele doua sarcini extrauterine s-au rupt tarziu in noapte si totul s-a naruit… M-am ales cu taieturile care-mi amintesc nenorocirile traite aproape la fiecare dus. M-am intrebat unde am gresit si ce alte planuri are EL cu mine… Azi am decis: nu renunt! Viata e despre… SPERANTA!”
Exact. Despre asta e vorba. Sa nu uitam sa credem in minuni. Eu doar asa o sa pot continua meseria asta. Am invatat enorm de la pacientele mele. In primul rand am invatat sa nu ma dau batut, sa nu renunt, sa nu ma resemnez. Cine sunt eu sa le spun ca e suficient, ca au incercat destul, ca trupul lor, şi mai ales sufletul lor, sufera prea mult? Cine sunt eu sa le spun ca e prea târziu? Sunt doar un medic, unul din acei medici alesi de Dumnezeu sa-i dea o mana de ajutor, ca sa faca viata.
Andreas Vythoulkas, medic specialist in tratarea infertilitatii
