Pornisem singura in acea dimineata, in aerul tare al inceputului de zi. Dupa cativa km urma sa am parte de o surpriza: prima cafea buna de pe Camino. Eram deja pe drum de aproape o luna, am socotit ca e sarbatoare. Asa ca am baut trei, ca sa fiu sigura. 🙂
Eram chiar vis-a-vis de Castelul Templierilor din Ponferrada, fosta citadela romana pe care cavalerii templieri au pus stapanire in secolul al XII-lea, transformand-o in palat pentru locuit si protectie pe ruta pelerinilor in drum spre Santiago.
Castelul e special prin pozitia celor douasprezece turnuri originale ce reproduceau forma constelatiilor. Imi beam cafeaua cu vedere la el cand in cafenea a intrat o domnisoara ce purta acelasi model de sandale Teva ca mine. Motiv sa intram repede in conversatie, am fi facut-o oricum, dar ne-am amuzat amandoua de intamplare.
Serena e italianca si a venit pe Camino intr-un moment in care nu stia incotro se indreapta viata ei. A fost o companie placuta, am fost una pentru cealalta, caci pana la urma am zabovit impreuna in acel loc si tot impreuna ne-am petrecut toata ziua.
Era deja infiorator de cald atunci cand am pornit mai departe si n-a fost o zi usoara. Am mers in total vreo 26 de km. Voiam sa mergem 28, pana in Pieros, un satuc in care se gaseste un albergue pe care il recomanda toata lumea.
Ne imbarbatam una pe alta. M-am gandit si atunci la norocul de a o fi intalnit, de a nu fi singura in acea zi sub arsita soarelui de care ma feream cum puteam, cum am invatat de la pelerinii japonezi, care se ascund sub palarie si esarfe. 🙂
N-am reusit sa ajungem in Pieros. In simpaticul orasel Cacabelos am cedat si ne-am oprit la albergue municipal, construit in anexele bisericii. Am vazut si-o nunta, muzica din interior m-a chemat inauntru.
Supararea de a fi trebuit sa ne oprim a fost acoperita de bucuria regasirii Cristinei, o alta italianca draga mie. Asadar iata-ma pe mine, indragostita de muzica limbii italiene, intre doua italience care atunci se vedeau pentru prima data, deci aveau multe sa isi spuna. Dupa ce ne-am imbaiat si am spalat hainele de peste zi ne-am dus la magazin sa ne luam ceva de cina si apoi am aterizat pe malul raului, in care sateni si pelerini se imbaiau. Serena si Cristina se tot straduiau sa vorbeasca in engleza, dar le-am rugat sa continue linistite in limba lor, ca o inteleg, ca daca nu inteleg pricep din context, iar daca nici asa nu imi iese inseamna ca nu trebuie sa inteleg. 🙂
Sunt momente pe care, desi ma tem de uitare, stiu ca uitarea n-o sa mi le ia. Stateam acolo pe mal, inundata de lumina aurie dinainte de apus, privind oamenii care se racoreau in apa, auzind galagia pe care o faceau si ascultandu-le pe prietenele mele povestind, muzica frumoasa a limbii lor ajungea la mine si ma imbata cand, la un moment dat, o aud pe Cristina spunandu-o Serenei cateva cuvinte care mi-au taiat respiratia, alcatuind un moment suspendat sublim.
Anch’io ho paura di volare, ma volo.Â
Si mie mi-e frica sa zbor, dar zbor.
A fost asa, ca o trezire, fiindca mi-am dat seama ca ea pusese in cateva vorbe marele meu crez, intelegeam ca de-alungul vietii frica a fost mereu acolo, si in povesti mari si in intamplari mici, ca frica e mereu prezenta, dar ca mereu am fost rasplatita atunci cand, in sfarsit, mi-am luat zborul. Ca important e sa inchizi ochii si sa te arunci in gol. Sau ca e important sa faci asta.
Ce bine ca picioarele nu m-au mai putut duce doi km mai departe, pana unde imi dorisem sa ajung. Aveam ceva de invatat in Cacabelos.
