#ziua1 Durerea și frumusețea începuturilor

#ziua1 #minunipeCamino

5:47. Deschid ochii și vad ca s-a luminat de ziua. Azi-noapte am adormit înainte de zece, scriind un mesaj 🙂

Aștept ziua asta De multa vreme. Sa ma trezesc și sa ma pregătesc pentru prima zi de #minunipeCamino. Dimineața mea începe la baie, unde ma întâlnesc cu un băiat care a sosit după ce am adormit eu. Nu-l cunosc, dar împart cu el mostra mea de pasta de dinți. Pe Camino nu aduci tot tubul, doar cat îți trebuie.

Ceilalți colegi de camera dorm, dar pe când ma întorc s-au trezit. Fiecare cotrobaie prin rucsac, e cor de foșnet de pungi. Toate lucrurile ne sunt așezate în pungi și punguțe. E amuzant și enervant 🙂

6.45. Ies pe ușa albuergue-ului în care am înnoptat. Am emoții. În câteva minute începe drumul meu. Până la Roncesvalles exista doua variante de drum: una ușoară, una dificila. Una pe sosea, alta prin munți. Una care nu îți oferă spectacol în fata ochilor, cealaltă care te răsplătește pentru efort. Ghiciți pe care am ales-o. 😉

În fata biroului pentru pelerini din localitatea franceza Saint-Jean-Pied-au-Port, locul din care multi pornesc pe Camino de Santiago, ma întâlnesc cu Adeline, o suedeza despre care voi afla mai multe în următoarele doua ore. Ne-am cunoscut aseară pe străduțele înguste și aglomerate ale orășelului dintre dealurile Pirineilor și ne-am dat întâlnire, sa pornim împreună. Are 24 de ani și a decis sa vina pe Camino acum doua săptămâni, când și-a dat seama ca nu va găsi curând o slujba ca jurnalist și nu mai vrea sa lucreze ca vânzătoare într-un magazin. E foarte vesela, sparge puțin liniștea acestei dimineți. Mergem împreună o buna bucata de vreme, apoi ea o ia înainte, ne-am găsit ore târziu, la cazarea de azi.

Începutul drumului a fost foarte greu. De la Saint-Jean-Pied-au-Port pana la Roncesvalles, de unde va scriu acum, sunt 25 de km intre care exista un singur popas unde poți manca sau bea cafea, după primii 8km, la Orisson. Adevărat va spun ca îmi trecea prin minte, urcând și tot urcând, sa ma opresc la Orisson. Mi-am pus singura ziduri spunându-mi ca nu am sa pot, dar uite ca am putut <3

Repede după pornire am înțeles ca ești singur pe Camino doar dacă vrei sa fii singur pe Camino. Oameni apăreau mereu și te depășeau, zâmbind și urandu-ti tradiționalul Buen Camino. Pe unii ii revezi mai târziu, pe alții poate nu ii mai întâlnești niciodată. E ceva special în aceste întâlniri de care te bucuri exact asa cum sunt, fără sa vrei mai mult de la ele. Sigur, cu unii te împrietenesti repede Pe Facebook, se întâmplă. 🙂

Am fost impresionata de gestul unui domn spaniol care s-a oprit deși se vedea ca are un ritm, sa îmi arate cum sa folosesc betele de trekking astfel încât sa ma ajut, nu sa îmi fac viata mai grea. Apropos, dacă vrei sa străbați Camino pune pe lista și betele astea, ajuta enorm. 48 de euro bine cheltuiți aseară într-un magazin din Saint-Jean-Pied-au-Port.

Multa lume frumoasa am întâlnit azi. Pe Maria și Louisa din Danemarca, am început discuția cu ele de la adidașii mei Salomon, personalizati cu inimi. Ne-am ținut companie o vreme, au vrut sa știe despre Inima Copiilor și și-au notat detalii, ca sa doneze și ele. Ain’t that great? 😉

Pe Benny din Belgia, bucătar și profesor, care m-a întrebat cum ma cheamă și când i-am spus mi-a răspuns, bucuros: ah, și pe soția mea o cheamă Veronica. 🙂

Pe Ian și Maria din Polonia, un cuplu de aproximativ șaizeci de ani, entuziasmați sa afle ca sunt româncă. Ian are origini romane, bunicii lui din partea tatălui au fost romani. Le-a plăcut vizita în România și nu pridideau sa spună ca romanii sunt extraordinari. Mi-a plăcut mult de ei, am bătut împreună o bucata de drum, iar acum sunt în paturile de alături din albergue. 🙂

Damiano, un domn italian, care străbate Camino pe bicicletă, m-a făcut sa rad. Unii oameni au acest feature inclus 🙂

Foarte incantat sa afle și el ca sunt româncă, mi-a povestit despre fata care ajuta la curățenie la el acasă. M-am bucurat sa vad ca un italian vorbește atât de frumos despre un roman. Probabil a luat-o înainte, ca nu ne-am mai găsit la albergue, deși ne-am propus. Bine, suntem 180 🙂

Pe Joseph, un francez de 74 de ani, l-am întâlnit prin pădure. Merge singur de trei săptămâni, a pornit din Le Puy, de unde locuiește el, în centrul Franței. Își propune sa ajungă la Santiago. Pe el nu-l mai dureau picioarele asa strident, după atâta vreme. Merg încet, dar sigur, îmi zice și ne despărțim cu un surâs. Buen Camino!

Oameni. Camino e despre oamenii pe care ii întâlnești. Parca fiecare îți dă ceva, îți lasă ceva. Continui sa mergi și sa vezi sau sa revezi oameni. Am priceput asta din prima zi. Nu ești niciodată singur pe Camino.

M-am simțit un pic singura azi, prin pădure. E amuzant ca mi-am tot zis ca mie mi-e frica de pădure, dar uite ca după ce toată ziua am fost cu cineva fiiix în alea doua porțiuni de pădure de azi – una de vreun km, alta de 3,5 – am fost singura cuc. În a doua au fost câteva momente în care m-am luptat un pic cu frica. Am învins-o 😉

Asa cum mi-am învins și durerile. Ultimii 5km au fost dificili. Ma durea fiecare pas. După ce am urcat atât am aflat ca la coborâre e și mai greu 🙂

Și într-un final, după 25 de km făcuți în vreo noua ore, am ajuns în Roncesvalles, un orășel de doar 30 de locuitori, dar care adăpostește doar în hanul municipal 183 de oameni. Am sărit cu picioarele direct în apa râului de la intrarea în oraș. 🙂

Apoi, în câțiva metri, imposibil sa nu-l găsești, am ajuns la albuergue municipal, un han în care am vrut sa stau, sa trăiesc cu 40 de oameni intr-o camera. Interesant, sa vedem cum trece noaptea printre sforăituri 😉

În timp ce scriam s-a stins lumina. La zece fix, asa cum ești informat peste tot. Cine nu-i im pat se descurca cu lanterna, iar cine nu e înăuntru rămâne pe dinafara. Reguli stricte 😉

Foarte simpatic locul. Curat, spațios. 12 euro bine cheltuiți, cum spun eu.

De cum am intrat o doamnă a venit la mine, s-a prezentat și m-a îndrumat. Ceva mai târziu am aflat ca sunt o gașca de opt olandezi, au aproximativ 65 de ani, au străbătut Camino mai demult și timp de doua săptămâni sunt voluntari în acest refugiu. Mi-au dat idei 😉

Înțeleg ca e unul din cele mai faine albuergue din călătorie. Ce bine ca am poposit aici! O masa pe care poți lăsa ce nu mai ai nevoie sau poți lua ce ai, o sala curata unde sa îți speli rufele, o camera, la intrare, unde sa îți pui ghetele cu care ai umblat, oameni care la bucătărie împart cu tine salata preparata cu ingrediente luate din satul vecin, ca aici nu există. Mi-a plăcut. Asa ca și eu am simțit ca, văzând o tipă cu piciorul umflat, scrantit la coborâre, sa ii dau fașa mea elastica și niște crema bună. Voi avea nevoie de ele, cândva pe drum? Poate, dar sigur voi găsi pe cineva sa facă la fel pentru mine. Asta e spiritul Camino.

Iar eu abia încep să îi prind gustul. Prima zi a fost dureroasa fizic, dar atât de plina în ceea ce nu se vede încât ma gândeam, singura prin pădure, ca deși ma dor toate în ochi îmi strălucește soarele.

Nu uitați ca puteți sprijini aceasta călătorie cumpărând simbolic pași pe http://inimacopiilor.galantom.ro/minunipeCamino.

A doua zi – alti 27 km. Roncesvalles – Larrasoana. Doamne-ajută să-i zbor. Nu-mi mai e frica de nimic.

P.S.: Lasă-mi adresa ta de email ca să te țin la curent cu drumul meu 🙂 În fiecare sâmbătă dimineața vei primi rezumatul săptămânii pe email.

Leave this field empty if you're human: