Si in viata e ca pe scena. #LiveForTheStory

Cand am pasit in sala de repetitii a Teatrului de Opereta Ion Dacian am simtit linistea despre care ulterior Relu mi-a povestit ca o conditie necesara a muncii unui dansator. Cativa pasi mai tarziu, inainte de a patrunde in spatiul de lucru, alaturi de el si partenera lui din acea zi, Astrid, am simtit gestul de a ma descalta ca pe un ritual pe care dansatorii il fac nu mecanic, ci plin de insemnatate.

Cu aceasta frumoasa strangere de inima mi-am inceput intalnirea cu balerinul Relu Dobrin, in a carui univers creativ am avut sansa sa intru, pentru a surprinde fotografic si in cuvinte ce se afla in spatele plutirii pe care spectatorul o vede pe scena. Ca pe un colier am purtat la gat un aparat Mirrorless usor, un Canon EOS M100, care intr-o lume in care ne luptam sa si traim in prezent si de asemenea sa-i surprindem frumusetea reuseste sa-ti dea linistea ca le poti face pe amandoua. #LiveForTheStory inseamna exact asta, sa reusim si sa traim si sa surprindem ce e relevant in ce traim. Se deschide rapid si raspunde imediat la comenzi, e usor, util, iti trimiti repede pe telefon fotografiile facute si imparti bucuria cu prietenii din social media ca si cum ai fi facut-o de pe telefon.

Cu linistea asta m-am bucurat de orele petrecute in sala de repetitii a Teatrului de Opereta Ion Dacian. Mi-l imaginez pe Relu intrand pe poarta Operetei, sigur, in fostul sediul, in 2009, cum aveam sa aflu mai tarziu, cand implinise treizeci de ani. Il intampinase atunci Marius Grosu, seful compartimentului, care i-a spus doua cuvinte ce si acum il fac sa rada: Proaspat absolvent? Adevarul e ca privindu-l pe Relu, dansand sau povestind, incercarea de a-i ghici varsta ar sfarsi sigur intr-un esec. Dar corpul acesta – care l-a recomandat de atatea ori – il chinuie acum. Noua ani mai tarziu inca e privit ca fiind foarte tanar si simte ca mereu trebuie sa dovedeasca. Dar se simte multumit cu drumul lui, cu tot ce a facut, cu implinirile, dar si cu visurile care nu s-au implinit.

Nu stie exact cand s-a sadit in el dorinta de a lua drumul dansului, dar cu siguranta ca asta s-a intamplat devreme in copilarie. Mergea pe varfuri cand era copil, iar mama si prietenele ei vorbeau – ia uite-l cum merge pe varfuri, sa-l faci balerin. Nu stie daca asta a fost, dar nu contesta ca a existat o legatura.

Ochii lui se umplu de tandrete de cate ori o mentioneaza pe mama lui, care i-a modelat destinul. Auzindu-l spunand ca vrea sa se faca balerin, l-a dus la Galati, cel mai aproape de Braila natala, la liceul de arta Dimitrie Cuclin. Despre anii care au urmat Relu vorbeste cu o oarecare durere. Locuia la internat si se ducea saptamanal acasa, dar totul i se parea un chin. Isi aminteste cum la internatul liceului de chimie alimentara nu manca niciodata masa de pranz, in conditiile in care efortul fizic pe care ei il depuneau era foarte mare. In perioadele de post primea dimineata o cana de ceai, o bucata de paine si opt masline. Rosteste cifra opt cu un zambet care contine copilaria nefericita pe care o recunoaste fara sa dramatizeze. Cativa ani mai tarziu, cand s-a mutat la Constanta si a locuit la internatul unui liceu sportiv simte ca a descoperit mancarea.

Asadar in clasa a unsprezecea s-a transferat la Liceul Oleg Danovski, la Constanta. Mama, care voia ce e mai bun pentru mine, a facut drumuri si s-a zbatut ca o leoaica sa mi se acorde transferul.

Relu e constient ca a avut inca de la inceput calitati fizice.  Aveam niste picioare lungi, frumoase, spune el, dar nu am stiut ce sa fac cu ele. Asa ca ma simteam mereu chinuit, fiindca profesorii, vazand calitatile mele fizice, sigur ca voiau de la mine mai mult. E foarte greu pentru un copil, sa invete sa lucreze cu corpul lui, cum trebuie sa fie si puternic si fragil in acelasi timp. Dar intr-o zi am constientizat ce am de facut, licuricii aia de care ne tot spuneau profesorii. E o amintire foarte palpabila acum.

Dupa ce a terminat scoala s-a angajat la Teatrul de Balet Oleg Danovski din Constanta, despre care spune ca a fost atunci un pantof prea mare pentru el, in sensul ca s-a trezit coplesit, intr-un colectiv de oameni buni, puternici. Isi aminteste clar golul din stomac pe care il resimtea in drumul spre teatru.

In urma acestei fisuri interioare s-a intors pentru sapte luni acasa. Norocul lui a fost o prietena a mamei, doctor, care l-a descusut, care i-a aratat ce nu vedea. Asa ca s-a dus inapoi la Constanta, de data asta la Opera, apoi, cativa ani mai tarziu, iar la Oleg Danovski. Era pregatit acum, au urmat cativa ani buni, cu spectacole de care isi aminteste cu placere.

Apoi a venit experienta pe mare, pe vas. Dincolo de experienta de a vedea lumea, eu acolo am invatat sa dansez, imi povesteste Relu. Noi aveam in show-urile de acolo partituri celebre, publicul era avizat, au fost cativa ani fantastici. Din pacate o astfel de experienta e la noi blamata. Dar eu am trait seri ca acelea din filme, seri formale, cu black tie. O experienta din toate punctele de vedere: lume, educatie, dans.

Retraieste in cuvinte cea frumoasa amintire de pe vas. Aveam un show care se chema Rock at the Opera si incepea cu un Mozart pe un suierat de vant si noi eram in niste pozitii pe scena si se trecea intr-un Rock me, Amadeus si avea si partituri de opera si de musical, erau foarte ingenioase, ajungeam in aria din Madame Butterfly si apoi intr-o piesa din Miss Saigon, care e o reinterpetare a lui madame Butterfly, eu eram in centru, in spate, eram in niste cupole si am avut un moment din ala in care auzeam muzica si mi-am imaginat unde suntem, in mijlocul oceanului si ce facem si mi s-a parut altfel decat oriunde as fi pe o scena. A fost chiar o scena de film.  Am dansat si la Carre in Amsterdam si la Salle des Etoiles in Monaco, dar acolo nu am avut un moment din asta asa, definitoriu cumva.

Sigur ca, desi viata pe vas e ireala si nu te poti opri din a o trai, la un moment dat s-a inchiat si pentru Relu experienta asta. Voiam ceva mai adanc, mai multa traire. Totul e o scoala. Ce am facut azi, ce ai vazut tu la repetitii, e o scoala. Nu ne oprim din invatat.

Si-a dat seama ca nu se mai poate intoarce in Constanta, asa ca a venit in Bucuresti, direct la Opereta, unde opt ani mai tarziu danseaza cu aceeasi bucurie, chiar si in ultimul an, in ciuda genunchiului care il supara si il poarta pe la doctori de mai bine de un an. Ii multumeste corpului lui despre care spune ca a fost totusi mereu bun cu el.

Imi place Opereta pentru ca le are pe toate si ne putem dezvolta in mai multe directii. Din fericire aici se fac multe stiluri, de asta am ramas.


Intr-o industrie asociatia in general cu feminitatea si o lume artistica in care pana la jumatatea secolului trecut personajele principale erau intotdeauna femei, Relu spune ca se simte confortabil sa danseze cu un partener, ii place duetul, poti face mai multe lucruri in doi… si in dans.
Depinzi si depinde de tine persoana cu care dansezi. E un exercitiu bun pentru orice tip de relatie. Azi, de exemplu, cu Astrid, ce ai vazut tu la repetitie, nu am ridicat un sac. Ea ma ajuta foarte mult in ridicarea aia. Suntem intr-un echilibru.

 

Sunt multumit. Simt ca sunt respectat in breasla. Sigur ca nu sunt unde am visat, fiindca atunci cand visezi nu poti visa decat foarte departe si n-am ajuns acolo. Dar sunt multumit.  

Si in viata e ca pe scena, ai o singura sansa. Si omul care plateste a doua oara bilet vine fiindca tu ai fructificat prima sansa. De asta eu sunt foarte serios. Nu fac glume pe scena, nu am accidente, iar daca le am sunt foarte mari.

 

 Apoi mi-a povestit despre un turneu de pe cand era la Oleg Danovski in Berlin, cu Craiasa zapezii, unde s-a folosit un barbat in rolul Craiesei si unde a cazut de pe un sloi. O gluma nereusita a unui coleg care l-a facut sa planga doua zile dupa. Nu se vede facand niciodata asta unui alt coleg. Dar a invatat devreme sa imbratiseze orice tip de experienta, fiindca artistii creatori trebuie sa fie scosi  de pe linia de plutire. Daca esti persoana creativa trebuie sa te duci in toate zonele, chiar daca te destabilizeaza.

 Relu mi-a amintit de un lucru pe care eu l-am invatat in cei 1700 de km pe Camino: corpul nostru poate face orice. Poate face mult mai mult decat credem noi. Sigur, in dans ca si in viata e important cum. Dar cand de exemplu faci o coregrafie noua iti scoti corpul de pe o linie de plutire. De exemplu noi azi am facut o linie mai clasica, dar tot nou e, nu e niciodata la fel. Totul e o provocare. Chiar si la musical, unde totul e ceas, unde nu prea e improvizatie. Noi nu avem, ca interpreti, asa de multa libertate cum au actorii, dar corpul nostru ne arata mereu noul. La noi la balet e mai strict ca la actorie, e multa munca fizica. Si actorul se foloseste de corp, dar noi spunem mai mult prin corp. Iar spectatorul stie ca e cu multa munca fizica, noi doar ii aducem aminte.

 Relu e in general foarte eficient, foarte matematic in raport cu emotiile.

Inafara de incalzirea pe care o face inainte de orice repetitie nu are alte exercitii inainte de spectacol, nu se pregateste in vreun fel ca sa dea ochii cu publicul. E o stare pe care in timp a invatat sa o poata controla, fiindca a inteles ca emotia poate fi si distructiva.

Dar esecul e doar o intamplare daca tu in mod obisnuit esti pe rolul potrivit, ca altfel nu ai fi acolo. O intamplare care se scuza. Un accident. Sigur ca a cules si dezamagirea de a fi ales pe un rol pe care si-l dorea. Dar a invatat sa isi transforme si esecurile in victorii si simte ca a fost norocos, un noroc ce nu mai tine de accident, ci de munca si professionalism.

Eu incerc tot timpul sa fiu ca in prima zi, tot timpul gasesc placerea. Altfel nu se poate, esti performer, nu poti simti lucrurile care pe o povara. Cum sa zic, eu nu stiu ce e ala ciubuc, eu imi fac meseria, ma prezint in fata unui public si vreau mereu sa onorez asta. Iar asta nu se poate face decat cu bucurie si cu professionalism.

 Relu a adunat intr-un proiect personal – SS Project – oameni cu care a lucrat de-alungul vremii, un proiect ce aduce laolalta dansatori, actori, cantaresti, designer. Sunt prieteni si colegi care l-au sustinut la nivel creativ si impreuna cu care a construit o platforma de creatie in cadrul careia dezvolta  idei artistice pentru diferite tipuri de evenimente cu aceeasi exigenta si rigurozitate cu care urca pe scena.

Se lasa influentat de tot ce traieste fiindca artistul trebuie sa traiasca mult, nu are cum si nu are voie sa fie plat. La nivel creativ, muzica e starea. Dansatorii creeaza pe muzica din exterior, nu pe cea din interiorul lor. La usa teatrului se opreste tot si orice altceva, ramane doar dansul.

De fapt, tot ce vreau e sa continui sa dansez. Geunchiul meu e o problema care nu va trece, pot doar s-o imbratisez. Asa ca nu mai am visuri mari, vreau doar sa dansez.

Ideea asta, cu care s-a sfarsit intalnirea mea cu Relu, m-a facut sa ma gandesc ca suntem cu totii dansatorii vietilor noastre si toti avem momentele noastre dinainte de spectacol – o intalnire, o discutie serioasa cu cineva, un meeting important pentru cariera noastra. Avem visuri care se implinesc si care se frang, repetitii excelente si repetitii mediocre, spectacole reusite si spectacole grele.Avem genunchi si avem suflete care ne dor. Cu totii performam in fiecare zi din viata noastra. Scena noastra e lumea noastra. Uneori primim si aplauze. Important e ca pe toate sa le traim cu bucuria lectiilor care vin si a povestilor care abia asteapta sa fie traite si spuse.

Afterall, we all #LiveForThe Story.

Fotografiile care ilustreaza acest material au fost facute cu aparate Canon.

Aparatele foto-video din gama Mirrorless au un design unic, sunt compacte si ofera puterea unui aparat de tip DSLR. Sunt foarte potrivite intr-o lume in care traim si ca sa surprindem vizual momentele din jurul nostru, iar faptul ca sunt usor de conectat la telefoanele noastre prin Bluetooth, Wi-Fi şi aplicaţia Canon Camera Connect, precum si ecranul tactil, ofera un element de plus valoare .
Mai multe detalii despre gama Mirrorless puteti gasi aici: 
https://www.canon.ro/cameras/mirrorless-cameras/  

 Camera folosita de mine, EOS M100 – este usoara, eleganta, simplu de folosit si se pliaza drumurilor de fiecare zi, precum si calatoriilor departe. Mai multe detalii despre M100: https://www.canon.ro/cameras/eos-m100/ 

 

Multumesc Canon Romania pentru sprijinul acordat la realizarea acestui reportaj.

Leave a Reply