#ziua2 Obișnuindu-te cu durerea

Deschid ochii. E 5:47. A treia zi în care mă trezesc atât de dimineață, deși nu am fost niciodată o persoană matinală. Vad doar un fir de lumină dinspre hol, îmi scot dopurile de urechi – fără de care nu prea se poate pe Camino, hehe – și nu aud zgomot. Mulți din cei vreo patruzeci de oameni din cameră încă dorm. Mă duc să mă spăl pe ochi, să evit aglomerația de mai târziu… și bine fac. În câteva minute e deja nebunie în cameră.

Foșnet de pungi – încerc sa ma obișnuiesc cu asta. 😉

Încerc să mă obișnuiesc și cu faptul că în fiecare dimineață trebuie să îmi aranjez lucrurile în rucsac, în modalitatea optimă. 😉

Pornesc la drum. Azi vreau să ajung în Zubiri sau Larrasoana, 21 sau 27, depinde cât o să pot. Mergem și 3 km prin pădure până la primul sat, Roncesvalles are doar 30 de locuitori, deci nici magazin, nici bar deschis la ora asta, să vii la cafea. Suntem vreo zece, dar mergem separat, fiecare cu ale lui.

Beau o cafea și rezolv niște treburi administrative, între timp mulți vin și pleacă mai departe. Sunt la masă cu Izabela și fiul ei, Conrad. Ea e poloneză, dar locuiesc demult în Texas. Mi-a plăcut de ea mai devreme, în albergue, am întrebat-o unde își propun să ajungă azi și mi-a zis: nu știu, habar n-am ce orășele urmează, o să mă uit pe hartă și decidem. În general pare ca toată lumea e mereu cu ochii pe aplicații și hartă și își cunoaște exact destinația. Eu sunt ca Izabela 🙂

Conrad și Izabela
Conrad și Izabela

Pornim la drum. Suntem gata să ratăm semnul scoicii. Se zice ca nu ai cum să te rătăcești pe Camino. Glumim spunând ca n-ai cum sa te rătăcești decât dacă ești Izabela sau Veronica 🙂

Mergem înainte pe un drum de țară, sporovăind bucuroși de ziua frumoasă și ajungem la o poartă. Zice: nu intrați. Ne uităm unii la alții un pic speriați, n-aveam cum să ratăm drumul, ăsta trebuie sa fie. Vedem semnul scoicii după poarta, dar ne e frică sau așa ceva. Conrad își face curaj. Înaintăm discret, dar înaintăm. Peste câteva minute ne simțim mai bine, vin oameni din spatele nostru 😉

IMG_3022

Rămânem o vreme împreună. Întrucât sunt americani și anul trecut am întâlnit multi la Bacău, la Big Build, le povestesc despre Habitat for Humanity România și cele 40 de case pe care în octombrie le vor construi în 5 zile 800 de voluntari. Sunt atât de entuziasmată încât Conrad – care a făcut voluntariat pentru ei în State – îmi spune că va încerca să ajungă. Îmi cere repede adresa de mail, așa-i pe Camino văd, nu știi niciodată când drumurile se despart.

Până atunci, însă, împărțim o felie dulce de pepene rosu pe-o terasă dintr-un sat. Viața e frumoasă. O doamnă în vârstă întreabă pe ici-colo dacă ne descurcăm cu iCloud. N-o putem ajuta :))

O fata tânără îi spune: vă ajut eu, am lucrat la Apple. Sper ca după mărturisirea asta n-a regretat, că toți ne-am năpustit asupra ei cu întrebări. 😉

Câțiva km mai târziu le regăsesc. Merg împreună. Lidia e belgiancă, are 74 de ani și e la al patrulea Camino. Katie are 25 și e din Irlanda. Străbatem împreună o bună bucată de drum.

Lidia și Katie
Lidia și Katie

Începe să fie cald. De-acum înaintez mult singură. Nu ești niciodată singur, dar cumva nu mai e nimeni pe-o rază de 200 de metri. Ba pădurice, ba drum de țară, cu lanuri întinse în fața ochilor. Văd în față trei domni – doi în jur de treizeci de ani, unul mai în vârstă. Ultimul are o problemă la picior. Mă gândesc la el, la puterea lui. Îi depășesc, ne salutăm și atât. Dar ne regăsim mai târziu și merg înainte cu Rafael. E brazilian și străbate Camino cu tatăl său și un prieten. Nu mergem mult și se scuză că trebuie să își aștepte tatăl. E deja soare puternic, acum pricep de ce ora perfectă de pornire e maxim șase. Urc pe o cărare pietruită, e cald și abrupt și mă dor deja picioarele. Parcă nu se mai termină. Mă opresc în singurul punct de umbră și mă așez. Aud pași venind din urma. Îl văd pe Rafael venind, tatăl său se sprijină pe el, e foarte dificilă porțiunea asta. Știu ce mă așteaptă, gândindu-mă la tata pe care eu nu-l voi mai putea ajuta niciodată. Rafael îmi zâmbește, răspund și în clipa în care trec de mine izbucnesc în lacrimi. Îi privesc, nu-mi pot lua ochii de la ei, brațul lui puternic sprijinindu-și tatăl. Lacrimile sunt și de bucurie că el mai poate face asta. Când ne revedem îi zâmbesc altfel. Primul meu plâns pe Camino.

La finalul acestei urcări îmi întâlnesc companioanele de care nu mă mai despart până la destinație. Linda și Linda din America. Vezi, e foarte ușor să ne reții, îmi spune una din ele. 🙂
Sunt o gașca de patru, dar două sunt mai grăbite. Sunt surorile uneia dintre Linda, iar una e geamănă. Au venit pe Camino ca să facă împreună ceva memorabil la aniversarea de cincizeci de ani. Nu ne despărțim până la destinație și sunt recunoscătoare că nu m-au lăsat în urmă, deși mergeam mai încet fiindcă începeau să mă doară picioarele. Bășicile nu iartă. 🙂

Linda și Linda
Linda și Linda

Drumul în coborâre nu se mai termină, e pietruit și doare fiecare pas. Când vedem orășelul Zubiri la orizont ne bucurăm precum copiii în fața unei piscine. 21 de km. 🙂

Nu am făcut rezervare la albergue, deși e o oră târzie pentru a ajunge și umblă vorba că anul asta sunt mulți pelerini. Dar de îndată ce intrăm în oraș o văd în depărtare. Îmi face cu mana, mă îndrept spre ea. Are vreo cincizeci de ani și mă îndrăgostesc la primul “hola!”. O cheamă Maria. Spune că mai are un loc în albergue. Îl iau. Aș regreta mai târziu, că e mic și înghesuit față de cel de ieri, dar îmi place de ea și asta compensează. Mă vede mergând ciudat și-mi zice să vin la ea, că “mă rezolvă cu bășicile”. Nu pot refuza, aproape mă ia de mână când să ies la plimbare. :)) No duele, no duele, insistă când vede că mă tem. În fine, mă apuc de plâns. Ea de râs. E o scenă de film acolo și îmi place să joc cu ea, e un personaj fabulos. Solo por amor puedes llorar asi, zice. Doar pentru iubire poți plânge așa. Pero no para un hombre, por amor, entiendes?

Încep să râd și în râsul ăsta interior o țin toată seara. Mă dor picioarele, mă doare tot, abia aștept ziua de mâine, deși n-am habar că mă voi trezi miraculos, ca nouă.

Voi puteți să-mi sprijiniți entuziasmul călătoriei mele cumpărând simbolic pași pe http://inimacopiilor.galantom.ro/minunipeCamino, donând astfel pentru Inima Copiilor.

3 thoughts on “#ziua2 Obișnuindu-te cu durerea

    1. Astept cu nerabdare fiecare postare a ta.Sa te tina picioarele si gandurile mele bune .

Leave a Reply