Dragă Daniel,

Ieri s-au împlinit două luni de când tu ai pornit la drum. Din același punct ca mine. Saint-Jean-Pied-au-Port. M-am gândit la tine toată ziua. Au mai rămas doar 134 km din 790 până la Santiago. A fost un drum lung, poate greu pe alocuri, dar plin de bucurie și bucurii.

Dimineața în care te-am cunoscut a început în Rabanal del Camino, unul dintre cele mai frumoase sate în care am acostat în #minunipeCamino. Pornisem la drum singură, în aerul tare al dimineții, înspre Cruz de Ferro. Mă gândeam în cadența pașilor mei că n-am pregătit nimic pentru acel loc, că pentru mine e doar un moment în care mă voi bucura pentru clipele altora.

Cruz de Ferro – Crucea de Fier – e punctul pe care mulți pelerini îl așteaptă. Locul în care fiecare lasă în urmă trecutul, greutățile. Și o piatră sau ceva simbolic adus de-acasă. Eu n-am adus nimic. Poate fiindcă las în urma ce-i umbra la finalul fiecărei zile. Sau măcar încerc. Nu am simțit că vreau sa duc ceva, așadar Cruz de Ferro voiam să fie doar un loc din drumul meu. Nu o amintire. Nu știam că va fi lecția cea mai valoroasa.

Te-am văzut când am ajuns acolo, după câțiva kilometri de mers. Te pregăteai să urci micul deal pietruit. Nu știam cine ești. Vedeam un băiat care se străduiește să ajungă sus, sprijinindu-se în bețele care ne însoțesc de la început. Mă uit mai bine. Te văd mai bine și lacrimile mele cad fără opreliști. Bețele sunt de fapt cârje. Tu urci încet nu fiindcă ești obosit, ci pentru că ție îți e un pic mai greu. Dar nu te lași. Te privesc și plâng și mă gândesc întâi la dimineața asta, la drumul până aici, sinuos, în urcare pe alocuri. Apoi mă gândesc de unde ai pornit. Când te văd coborând de-acolo, așa, plânsă, ascunzându-mă după ochelarii de soare, mă duc să te îmbrățișez. Oh, what a lovely purple you’re wearing, it suits you so well, îmi amintesc că mi-ai spus când am întins mâna să facem cunoștință.

IMG_3298

Încerc să mă stăpânesc dar știu că nu pot sta mult în prezența ta. E copleșitoare. Ești imaginea forței de a face orice ne dorim. Adesea spunem aceste cuvinte – nu se poate – mă uit la tine și de-acum stiu ca nu mai pot rosti sau auzi aceste vorbe. M-ai învățat asta. Tu ai pornit cu o lună și o zi înaintea mea, dar ești aici și nu te-ai lăsat și deși au trecut câteva zile de la întâlnirea noastră știu că ești doar puțin în spate. Și știu că tu nu vrei să mă gândesc cât de greu ți-a fost să urci deunăzi pe O’Cebreiro, cea mai dificilă parte a drumului. Așa că mă gândesc la măreția victoriei tale că ai ajuns acolo. Te văd privind în zare. You made it. You are the strongest of us all.

Daniel, azi se împlinește o lună de când am pornit în călătoria asta și tu m-ai învățat cea mai frumoasă lecție. Sper s-o pot da mai departe, sper să ne fie tututor tot mai puțin frică să pornim în căutarea visurilor noastre.

Veronica

***

Vă mulțumesc tuturor pentru donațiile de până acum, mă onorează și îmi ușurează pașii, dar și celor care și-au propus să doneze până la finalul călătoriei. Împreună putem ajuta Inima Copiilor <3

http://inimacopiilor.galantom.ro/minunipeCamino

Leave a Reply