#ziua3 – 21 km scăldați în socată

Sunt în Zubiri. M-am dus la culcare ultima și m-am trezit prima. Am ieșit afară și am respirat aerul tare al dimineții. E pustiu pe străduțele puține ale orășelului.

Zubiri dimineață
Zubiri dimineață

Țelul zilei de azi e să ajung în Pamplona. Mi-am petrecut noaptea într-o cameră micuță, împreună cu alți șapte oameni. Șase dintre ei mi-ar fi putut fi bunici.

Astrid a încheiat seara trecută cântând cântece nemțești din tinerețea ei. Sunt fascinată de forța pe care o are la cei 78 de ani ai ei. Mă va depăși a doua zi, șprințară, să nu cumva să se rătăcească de grupul ei.

Astrid
Astrid

Părăsesc micuțul albergue cu dureri la picioare, din cauza bășicilor făcute ieri, dar cu speranța că acea cremă primită de la Jens va face minuni, așa cum spun și el și Astrid.

Jens n-are mai mult de 25 de ani și seamănă enorm cu fratz. Aceeași statură, poate și aceeași fizionomie. Îmi vede picioarele și îmi spune că îmi dă niște cremă nemțească. Nu pricep pe loc, dar mi-o dă de tot. E un gest tare generos, având în vedere că asta e abia a treia zi de drum și e posibil să aibă nevoie de ea. Hirschtalg, așa se numește crema și acum, patru zile mai târziu, pot spune că e magică 🙂

Pornesc la drum cu Linda și Linda și o vreme rămânem împreună. Una dintre ele e ca o mamă, nu mă lasă în urmă. Încă nu știu, dar ziua asta miroase a socată.

Urcăm pe o cărăruie îngustă, flori de soc și-n stânga și-n dreapta. O ține așa toată ziua, sunt fermecată de miros. Linda e mai fermecată de cântecul unui cuc. Se oprește și ne roagă să facem puțină liniște. La ea în SUA nu se aude cucul și cântecul lui se lipește de zâmbetul ei. Mie îmi rămâne imaginea aceea.

După primul sat, care are doar cinci/șase case, vedem o biserică. Intru în curte mai mult ca să primesc ștampila pe certificatul de pelerin. Încă nu știu că acolo mi se va întipări foarte clar principala lecție pe care ți-o dă Camino… dacă vrei s-o primești, desigur.

Biserica e pustie. De sus se aude o voce. Un domn simpatic, la vreo cincizeci de ani, vine la noi și ne spune povestea locului. Biserica e în proces de restaurare. Neil a străbătut Camino în 2010 și a vazut-o. Era părăsită. N-a putut-o uita. Pe Camino a cunoscut-o pe partenera lui de viață și a decis să se mute din Cape Town, Africa de Sud, în Spania. De anul trecut deține biserica, pe care a cumpărat-o de la episcopul din Pamplona. Pare ușor neobișnuit 🙂

Neil
Neil

E fascinant să îl asculți povestind despre locul ăsta. Biserica a fost praduită, e pustie. Hoții au furat altarul baroc datând din sec. XVII. În urma acestui lucru a fost descoperit, pe peretele pe care a fost acest altar, un altar păgân datând din sec. XIII, reprezentând o ușă. Sunt multe povești în jurul bisericii. Urmăriți activitatea lui Neil aici – https://www.facebook.com/theabbey.es/

Dacă sunteți interesați de proiecte de restaurare sau știți oameni care ar fi dați-le de veste. Neil primește oricând voluntari 🙂

Altarul păgân datând din sec XII descoperit în urma furtului altarului creștin baroc datând sec XVII
Altarul păgân datând din sec XII descoperit în urma furtului altarului creștin baroc datând sec XVII

Îi văd pe oameni coborând dealul uitându-se în telefoanele lor și știu că urmăresc punctul roșu care le arată parcusul pe o hartă. Ce păcat că fac asta în loc să se urmărească pe ei înșiși, spune el. E trist că foarte mulți pelerini vor doar să ajungă dintr-un punct în altul, că popularizarea drumului și numărul mare de oameni a dus la o disperare continuă de a găsi cazare, ceea ce îți răpește esența drumului. Câteodată aventura apare atunci când greșești drumul, când te abați de la el, nu știi niciodată ce vei găsi sau pe cine vei întâlni. Camino nu se străbate conform unui plan, importantă e bucuria cu care trăiești fiecare pas. Asta e esența întâlnirii mele cu Neil. Sunt recunoscătoare că am oprit la mănăstirea… lui.

E o zi foarte călduroasă. Pe drum mă revăd cu Benny, pe care l-am cunoscut în prima zi și care acum înaintează greu. Îl dor tare picioarele. Spune că e bucuros să mă revadă și că energia mea îi dă puteri. Ne vom petrece ziua împreună, deși pe parcurs vom fi fost despărțiți din când în când, fiecare mergând în ritmul său.

Benny
Benny

Îi povestesc despre întâlnirea cu Neil și recomandarea lui de a ne deturna de la drum ca să vedem mănăstirea din Zabaldika. Vrea să urce dealul, deși are dureri.

Suntem răsplătiți însă, locul e fantastic iar Sandra, voluntara scoțiană de aproape șaptezeci de ani, e fermecătoare. A străbătut Camino acum cinci ani și a vrut să vină două săptămâni să facă voluntariat, să îndrume pelerinii.

Altarul bisericii Sf. Ștefan din Zabaldika
Altarul bisericii Sf. Ștefan din Zabaldika

Biserica datează de la începutul secolului al XIII-lea și nu a suferit nicio modifcare majoră de-a lungul timpului. Acolo poate fi vazută o raritate: o statuie mică în care pruncul Iisus e in brațe la Iosif și nu la Maria. Mă bucur că am venit și sunt invitată să urc sus, să trag clopotele. Ele datează din 1377 și asta e cam singura mănăstire de-a lungul drumului în care ți se permite să faci asta.

IMG_3167
O raritate: prucul Iisus în brațele lui Iosif

Sunt singură acolo sus și urmez îndemnul – să trag clopotele doar o dată și apoi să ascult ecoul. Fac asta și sunt uimită de durata lui și mă gândesc și la ecoul cuvintelor sau faptelor noastre. Îmi propun să fiu și mai atentă la ele.

Clopotul bisericii, datând din 1377
Clopotul bisericii, datând din 1377

Părăsim comunitatea de 30 de oameni și ne îndreptăm spre Pamplona. Soarele arde și e mai bine că nu știu exact cât de departe e destinația. Când văd intrarea îmi vine să plâng.

Îmbrățișând intrarea în Pamplona
Îmbrățișând intrarea în Pamplona

Mai durează totuși vreo oră până ajungem la albergue. Pamplona e mare. Sunt ostenită. Dar iar sunt răsplatită la destinație, recomandarea Mariei din Zubiri e teribilă – locul e situat fix în centrul orașului, e curat, spațios, luminos și are o fereastră cu vedere la lume în care mi-am petrecut toată seara.

IMG_3170

Am încercat să mă plimb prin oraș, dar mustește de oameni și gălăgie care nu se îmbină cu energia mea. Mai bine o seară liniștită, între perne, privind trecătorii și pe mine și primind de la Carol, o canadiancă simpatică tare, cel mai bun sfat pentru finalul călătoriei. Dar despre asta la momentul oportun 🙂

24 de km prin căldură, o zi grea, lungă, dar scăldată în aromă de soc. Sunt recunoscătoare că azi mi s-au deschis ochii spre ceea ce nu e văzut, nu e pe hârtii sau în ghiduri. E abia a treia zi și mie mi se arată mai limpede viața.

Voi puteți să-mi sprijiniți entuziasmul călătoriei mele cumpărând simbolic pași pe http://inimacopiilor.galantom.ro/minunipeCamino, donând astfel pentru Inima Copiilor.

Leave a Reply